Uită mâţule!

„Şi este adevărat ce mi-ai spus?” mă trezii eu vorbind.
Era o întrebare cu un răspuns care ştiam că nu o să îmi placă.  Normal că nu este adevărat ce mi-ai spus…pentru simplul fapt că nu mi l-ai spus.  Aveam nevoie de siguranţa asta ca să arăt că nu-mi pasă în continuare.
„Da, este.” îi simt rânjetul în ceafa.

Şi-l aţintea asupra mea fiind aproape sigur de un raspuns afirmativ pe care aveam să îl dau. Dar eu doar zâmbeam.
„Ştii că trebuie să mergi mai departe.” O gândesc…nu pot să nu o spun. Uită-te urât la mine, urăşte-mă. În fond şi la urma urmei ai face măcar ceva cu mine.

„Miroşi atât de bine!!!” spuse el mai departe cu o oarecare seriozitate.
Acum râdeam de-a binelea. Ciudat, cineva înaintea ta, îmi spunea asta atât de des.

„Am venit pentru ei, nu pentru tine.” am adăugat.
Şi într-adevăr, avea acea culoare care-mi place să o găsesc în cafeaua de dimineaţă  de care nu mă puteam despărţi. Ştiam că ochii mei se vor face verzi de ciudă în jurul negrului lor ruginit. Şi zâmbeam ştiind cât de indiferentă îmi este privirea.   Îmi place fumul de ţigară, îmi place cum îşi scoate limba şi o strânge în colţul gurii de câte ori zic ceva  şi aş fi vrut să ştiu cum e sa-mi placă  îmbrăţişarea lui. Mă deranja mereu când începea să vorbească. Compania era agreabilă. De ce să irosesc câteva  minute în care pot răni în atâtea feluri pe cineva? Câteva  minute în care să mă prefac că sunt. Chiar dacă în cel mai vulgar mod. Doare la fel de tare şi asta e ce contează. Şi mă amuza atât de tare felul în care încerca să-mi pună în braţe atâtea poveşti. Oricum, uitasem de toate…uitasem de muzică, de cafea,  de nopţile goale şi acum chiar zâmbeam. Pentru ce aş fi plecat de aici când aveam atâtea cuţite la îndemână?
„Deci…”

„Deci, ce?”
„M-ai întrebat dacă este adevărat şi ţi-am răspuns.”
De parcă era o joacă. Zâmbea şi el, dar mă îndoiesc că ştia de ce. Într-o zi jocurile mele ori o să te doara prea tare ori o să te plictisească în aşa fel încât o să mă urăşti. 

„Mă întreb. Lui îi este dor de mine?”

„Da. Foarte mult…”

„Ah…te-am crezut.”

Dacă mă plictisesc eu?!?

 Am izbucnit într-un râset dureros dând capul pe spate teatral. Ştiam că asta nu sunt eu, că nu ar trebui să rămân aici să-i înghit tot. Nu ştiu ce mi-a venit…

„Învaţă să uiţi, mâţule. Învaţă!”

„De ce? Ca să mă fac uitată?”